Mi-am dat seama că vorbesc prea puţin despre mine pe propriul blog. Aşa şi trebuie. Povestirile mele – atâtea câte sunt – şi “Îmblânzitorul apelor” o fac mai mult decât aş putea să o fac eu. Şi totuşi simt uneori nevoia să vă spun mai multe, astfel încât inaugurez cu această ocazie o nouă rubrică. O dată pe lună, la începutul ei, voi scrie o mică filă de jurnal despre luna ce tocmai a trecut.
Odată cu februarie s-a încheiat şi cea mai grea iarnă din viaţa mea, o iarnă a sufletului. Au fost luni în care am purtat bătălii mai mult pe dinăutrul meu, lumea de afară fiind de prea puţin interes pentru mine. Din această cauză am înaintat greoi cu unele proiecte pe care le începusem, mai ales traducerea unei nuvele SF germane pentru o editură românească de profil. Cât despre traducere: am vrut să văd cum se simte, dacă pot să o fac. Pot. Am învăţat însă cât de important este să îţi placă cu adevărat textul pe care îl traduci. Ei bine, scriitura nu mă încântă, dar aici nu e vorba despre mine, ci despre potenţialii cititori cărora e posibil să le placă. Asta e datoria mea. Mi-a luat însă prea mult timp. Dar o să o termin şi o să iasă în lume. Am prins gustul, însă am învăţat şi să vreau să mă feresc de tradus. Îţi suge timpul şi energia şi, dacă vrei să ajungi scriitor, de timp şi de energie ai nevoie cel mai mult.
Procesul traducerii a fost întârziat şi de ultima corectură (necesară, s-a dovedit) – nu mai ştiu a câta – a romanului “Îmblânzitorul apelor”. A ajuns şi ea la editură, ca şi blurbs-urile (Nora Iuga, Mihail Vakulovski, Mircea Pricăjan), imaginea copertei, prefaţa de M. Vakulovski, cam tot. Mai rămâne numai să iasă. Când? Nu ştiu, că v-aş zice. Mă bucur că apare. Am învăţat să îmi accept acest prim roman, să-l tolerez, ba chiar să-l îndrăgesc. Este o parte din mine, din acel “eu” de care mi-e dor. Sper să vă placă.
Tot în februarie am avut şi prima mea lectură publică, la CenaKLUbul lui Mihai. Cu această ocazie am descoperit, încă o dată, că îmi place ceva de care aş prefera să mă feresc, dar nu pot: vorbitul în public. Spectatorii au părut să se simtă bine şi asta contează. L-am întâlnit pe Andrei Dosa, un tip foarte profund şi talentat. Pentru prima dată la CenaKLUb am stat la masa scriitorilor şi m-a tulburat cumplit. Evadam din când în când şi mergeam la alte mese, printre cei cu care semăn mai mult. Nu vreau să supăr pe nimeni, sunt sigur că problema e la mine, dar nu pot zice că mă simt bine printre scriitori. Poate asta explică de ce nu mă înscriu pe site-urile literare, de ce nu am prieteni scriitori (cu foarte puţine excepţii; ţin la ei pentru că sunt oameni faini, nu pentru că sunt scriitori) sau de ce nu citesc în cenacluri.
Şi a venit primăvara.
Să fiţi iubiţi!
A. R. Deleanu
take your time & get well soon