100

Celor o sută de prieteni de pe Facebook, dar şi prietenilor anonimi care-mi vizitează zilnic blogul, le dăruiesc acest fragment de proză scurtă. Sper să vă placă. Deocamdată doar un fragment, pentru că în 2012 nu voi mai publica multe povestiri – le păstrez pentru un potenţial volumaş. Despre ce vă mai pregătesc în 2012, în curând.

Până atunci, lectură plăcută şi visare adâncă!

Trenul umbrelor

de A. R. Deleanu

Noaptea nu există umbre. Noaptea e o umbră.

În vârful Dealului Oaselor, unde ruinele cetăţii se ridicau din pământ asemenea unor coaste, Maria îşi legăna copilul în braţe. Trecuse o jumătate de oră de când vărsase ultima lacrimă şi, în tot timpul acesta, a privit în depărtare către marginea micului oraş împietrit. Aştepta căderea nopţii, simţind că doar noaptea îl mai poate salva pe Vlad, pe ea şi poate… da, poate şi pe Ştefan. Vlad a supt, apoi a adormit, fără să ştie că mama lui plângea în timp ce-i oferea sânul ca pe o ultimă masă a unui condamnat fără vină. Ce vină are Vlad în toată treaba asta? se gândi Maria. În ce zodie a păcatului s-a născut doar pentru a împietri asemenea celor de jos? Dar apoi Maria şi-a şters lacrimile cu mâneca şi a decis că vor scăpa. Vor aştepta căderea nopţii şi vor încerca să fugă cât mai departe de acest oraş.

A ridicat bebeluşul către soarele care apunea într-o baltă de sânge suspendată în cer la orizont. La vederea umbrei lunguieţe a braţelor sale terminându-se într-un cocoloş negru a răsuflat uşurată şi l-a sărutat pe Vlad pe capul acoperit cu căciuliţa lui albă. Se gândea la Ştefan, la acel telefon dat pe fugă de pe stradă, la acel ton ocupat răsunând cu ecou între pereţii inimii sale. Se gândea la Ştefan, împietrit undeva, pe o stradă, poate la birou sau poate la volanul maşinii. Vai, Doamne, nu la volanul maşinii… Se gândea la Ştefan, a cărui singură parte a trupului şi a sufletului care nu a împietrit ca o insectă în chihlimbar o ţinea Maria în braţe pe Dealul Oaselor, refugiul lor de pe vremea când nu erau căsătoriţi, pe când nu erau decât doi studenţi îndrăgostiţi şi înfometaţi. Se gândea la Ştefan…

În spatele ei, un foşnet de frunze. A tresărit speriată şi şi-a strâns copilul şi mai tare la piept. Un băiat cu părul lung, cu acel curaj naiv al adolescenţilor prins între pleoape, ţinea de mână o fată blondă, ascunsă pe jumătate în spatele iubitului ei, cu obrajii înroşiţi şi ochii plânşi.

Ridică-te, a strigat băiatul.

Maria nu ştia dacă să fugă sau să rămână pe loc, dar când băiatul i-a cerut a doua oară să se ridice, a făcut ce i s-a ordonat, adăugând mecanic mişcării şi doi paşi în spate. Apoi a văzut că amândoi priveau insistent către umbra ei întinsă peste frunzele vişinii şi a înţeles: erau ca ea – înfometaţi, confuzi, pe fugă. Fata a ieşit din spatele băiatului şi a zis:

Sunt Iulia. El e Maxi.

Băiatul nu se mai uita la ele, le-a întors spatele şi s-a aşezat la rădăcina unui copac bătrân.

Te rog să ne ierţi dacă te-am speriat, dar nu mai ştim nici noi cine are şi cine n-are…

S-a aşezat lângă Maria şi a întrebat-o:

Cum o cheamă?

„Îl cheamă”. Vlad.

Au zâmbit amandouă: Maria, mama unui copil condamnat fie la încremenire, fie la o eternă fugă, şi Iulia, copil al cărui trup nu va purta copil probabil niciodată. Numai Maxi trecea cu privirea peste oraşul fără umbre.

Ce se întâmplă? a întrebat Maria.

Nu ştim nici noi. S-a întâmplat totul atât de repede.

Da, prea repede…

Ne-am trezit pe la doişpe – Maxi a dormit la mine – şi eram singuri în casă. Ne-a convenit, ai mei nu-l prea plac pe Maxi. Am făcut cafea, ne-am tolănit prin pat, ne-am uitat la Family Guy – ştii Family Guy? –, deci ne-am uitat la câteva episoade şi s-a făcut ora două şi ne-am dat seama că e super linişte în jur, prea linişte. Am aprins televizorul şi nu înţelegeam ce se întâmplă: pe ecran era tipa aia, aia de prezintă dimineaţa pe Antena 3, şi cu băiatul ăla şi se uitau în cameră şi nu ziceau nimic. Iniţial am crezut că o fi vreo defecţiune tehnică, dar Maxi a zis că uite, banda de jos merge, şi aşa şi era, ceasul mergea, burtiera mergea, totul se mişca, doar ăştia doi priveau în gol. M-am căcat pe mine de frică! Am fugit la geam şi, când am văzut ce era afară, mi s-au înmuiat picioarele şi am căzut. Erau oameni, ştii?, stăteau nemişcaţi ca nişte manechine din magazin. Maşinile se împotmoliseră una în cealaltă, de parcă oamenii ăia ar fi adormit la volan, dar puteam să-i văd şi nu dormeau, ştii?, erau treji, cu ochii deschişi, încremeniţi în mişcare, aşa.

Iulia a pozat în manechin, imitând, pentru o clipă, unul dintre oamenii din stradă.

Când mi-am revenit am fugit până jos, dar m-am oprit în scară, în faţa uşii. Tata era acolo cu plasele pline cu mâncare, cu mâna pe clanţa uşii…

Lacrimile i-au revenit în ochi şi şi-a dus mâinile la frunte.

Am plâns până acum. Tu ai plâns?

Da, a răspuns Maria.

E bine să plângi. Numai Maxi nu plânge, că zice că-i bărbat. Dar eu ştiu că ar vrea să plângă.

Ce se întâmplă cu ei? a întrebat Maria.

Nu ştiu, a răspuns Iulia, dar îţi zic un lucru: tata e viu. E clar asta! E viu. Era cald, respira, dar nu se mişca. Nici măcar ochii nu i se mişcau.

Iulia  început să plângă şi s-a dus lângă Maxi. S-a aşezat lângă el, odihnindu-şi tâmplele pe umărul băiatului.

Maria a rămas o vreme privind în gol, gândindu-se la tot şi la nimic, prea obosită ca să mai lupte, dar prea înfricoşată ca să nu mai poată spera. A mai ridicat o dată copilul în aer. Umbră. E bine. E bine. Soarele se îngropa cu repeziciune în dealurile din jurul oraşului. O bubuitură a trezit-o din amorţeală. Maxi ridica bolovani cu ambele mâini şi îi arunca în cioturile ruinelor care ieşeau ici-colo din pământ. La fiecare sforţare, gâtlejul său elibera un strigât înfundat şi plin de ură. Maria se uita la puiul de bărbat care încerca zadarnic să distrugă lumea înainte ca ea să-l îngenuncheze pe el. La un moment dat, braţele subţiri i-au obosit şi Maxi a lăsat bolovanul să cadă. Stătea nemişcat cu spatele la ele şi respira agitat. Printre umbrele copacilor ca urme de bici pe spatele dealului, umbra lui Maxi se micşora, scurgându-se sub tălpile lui ca un lichid negru.

Maxi! a strigat Iulia şi a ţâşnit către el. Maxi!

L-a strâns în braţe şi l-a sărutat, dar Maxi nu se mişca. Umbrele lor s-au întâlnit într-o îmbrăţişare şi se scurgeau sub tălpile lor, până au dispărut de tot. Apoi s-a făcut linişte pe Dealul Oaselor.

[...]

© A. R. Deleanu, 2011.