“Drood” de Dan Simmons

O Londră victoriană, sisteme de canalizare, canibalism, crime în serie, un doppelgänger, doi scriitori celebri, apariţii fantomatice, paranoia, goană prin cartiere rău famate, noapte, ploaie, invidie, suspans. Mai e ceva? Ah, da, droguri. Asemenea ingrediente puse în peniţa (eh, peniţă, procesor word, cel mai probabil) unuia dintre cei mai experimentaţi şi desăvârşiţi autori contemporani nu pot decât să dea naştere unei aventuri pe cinste.

"Drood", Dan Simmons, Back Bay Books, 2010

În ultimii ani ai vieţii, Charles Dickens lucra la un nou roman, “The Mystery of Edwin Drood”, o poveste întunecată despre dispariţii şi crime, lăsată neterminată la momentul morţii autorului. Mulţi şi-au bătut capul încercând să afle cum s-ar fi terminat cartea, dar Simmons face altceva: pune accentul romanului său mai puţin pe manuscrisul lui Dickens, respectiv pe misterul din jurul său, ocupându-se mai mult de ultimii ani ai vieţii autorului. Şi bine face. După un accident de tren (fact), Dickens întâlneşte un bărbat misterios cu aspect cadaveric, care mişună printre răniţi şi îi “ajută” împingându-i în moarte (fiction). Dickens devine obsedat de individul acesta şi porneşte într-o serie de aventuri nocture, menite să-i aducă mai multe informaţii despre el. Află că pe bărbat îl cheamă Drood şi că este unul dintre marii infractori ai Londrei, cel mai mare criminal în serie, bănuit şi temut, dar rar întâlnit şi a cărei existenţă este chiar pusă la îndoială de multă lume. De aici începe căutarea obsesivă a lui Drood, o călătorie care ne duce prin Londra subterană, prin cimitire şi cartiere dărăpănate, prin cărciumi pentru consum de opium şi prin mansarde întunecate transformate în templuri într-o Londră pe mai multe niveluri, atât subterane, cât şi la înălţime. Şi e mai mereu noapte, deci e perfect.

Şi pentru că tot vorbeam de obsesie, trebuie să vă spun că povestea este redată la persoana întâi de către Wilkie Collins, un important scriitor al acelei epoci, autor de romane “senzaţionaliste”. Tipul are în jur de 40 de ani, e aproape obez, bolnav de artrită acută şi un puternic consumator de laudanum (în cantităţi industriale; un mister biped pentru medici). Laudanumul îl ajuta să-şi ţină durerile în frâu, dar consumul acestuia avea şi o serie de efecte secundare: Collins se credea urmărit de o femeie-fantomă şi de dublul său. Cred că trebuie să menţionez că acest Collins nu e creaţia lui Simmons, ci este chiar cel adevărat. Collins chiar credea că un doppelgänger vrea să-i scrie lucrările şi chiar era un consumator fantastic de laudanum. Uneori nici nu e nevoie să mai inventezi ceva atât de fabulos – viaţa ţi-o ia înainte.

Motorul acestei poveşti este chiar relaţia dintre Collins şi Dickens, una bazată pe o prietenie de durată, dar consumată de invidie din partea lui Collins. Şi cum să nu simţi că trăieşti în umbra marelui Dickens, un adevărat superstar literar al vremii, neobosit şi ambiţios, plin de succes şi vervă, un Dickens care umplea săli până la refuz în timpul turneelor sale literare? Ei bine, adunaţi invidia cu consumul de droguri şi aveţi un narator perfect. Nu ştii ce e real şi ce e halucinaţie, o stare propice misterului şi fricii. Collins cade într-o spirală a delirului şi a comportamentului paranoic, chinuit de bănuieli şi angoase, şi trage toată povestea după el.

Exact acest joc de lumini şi umbre (invidie şi iubire, real şi ireal, bine şi rău)  susţine povestea care, trebuie adăugat, este lungă. Foarte lungă. Cei care vor o lectură rapidă şi usoară ar face bine să nu se apuce de “Drood”. Oricare scriitor înzestrat cu mai puţin talent decât Simmons s-ar fi poticnit în volumul imens de informaţii necesar unei asemenea lucrări ambiţioase. În cele 800 de pagini (sau 1000, depinde de ediţie) suntem aruncaţi într-o naraţiune perfect integrată epocii redate. Limbajul este potrivit tipului de roman victorian, universul literar este complet şi credibil, oamenii sunt vii şi roşi de pasiuni şi obsesii. Dacă ar fi ieşit Holmes dintr-o casă şi ar fi vorbit cu Wilkie Collins despre Drood, nici nu mi-aş fi dat seama că nu sunt într-una din povestirile lui Conan Doyle (nu Barbarul). “Drood” trăieşte de la sine, plutind în acel spaţiu restrâns al cărţilor care par fără autor. Simmons se ascunde cu dibăcie în spatele naraţiunii şi lasă povestea să vorbească de la sine. E rar.

Pentru mine a fost una dintre cărţile anului, o adevărată bucurie. Un festin, ce mai.

P.S.: Am ales să recomand “Drood” nu numai pentru că este o carte scrisă într-un mare fel, dar şi pentru că (şi sper să nu fiu pe lângă) urmează să apară tradusă şi la noi de un traducător talentat şi cu experienţă. Dar mai mult nu zic, vă anunţ eu când apare.

Edit: Revista Suspans confirmă pe Facebook că “Drood” va apărea în curând şi în limba română.

______________________
În categoria „Lecturi” postez mici impresii de lectură, recenzii distilate ale cărţilor cu care îmi pierd vremea, dar cu care îmi câştig partea mea de timp.